Grupul de Istorie Alpină (GIA)

14 Ianuarie 2010

In memoriam: Mihai Cioroianu


În vara anului 1999, cel mai bun alpinist himalayan român al momentului, a murit.

Ce cuvinte poţi spune despre cel care, deşi pierde doi colegi pe NangaParbat, revine după un an şi urcă vârful în memoria lor? Despre cel care face cea mai rapidă ascensiune a sezonului pe Gashenbrum II? Despre cel care îndrăzneşte să ia în piept al doilea vârf al lumii, K2?

Şi mai ales, cine să spună acele cuvinte…?

Magazinul Himalaya din Bucureşti. Cineva îmi întinde mâna:

–   Sunt Nuţi Cioroianu, soţia lui Mihai…

După numai câteva ore, în subsolul magazinului, aveam să aflu mai multe despre cel care a ridicat nivelul alpinismului românesc: Mihai Cioroianu – Galiani.

Născut pe 28 septembrie 1967 în Bucureşti, Mihai face primii paşi pe munte la îndemnul fratelui său, Dumitru. La 14 ani se înscrie în cadrul Asociaţiei Sportive Griviţa, în ciuda proastei impresii pe care a creat-o antrenorului, datorită constituţiei sale astenice.

–   L-am cunoscut în Piatra Craiului, mai precis la Curmătura. Apoi, ne întâlneam frecvent în trenul de munte…

–   Mergeai şi tu pe munte?

–   Da! Eu făceam căţărare sportivă în cadrul Clubului Confecţia, mai târziu Antilopa. Am fost prieteni vreo patru ani apoi, în 1989, ne-am căsătorit.

–   Mihai se căţăra într-un cadru organizat?

–   A mers pe cont propriu în week-end-uri, până prin 1990 când a devenit instructor de alpinism pentru copii, în cadrul RATB. În 1992 am plecat în Germania, pentru muncă, mai întâi el, apoi eu.

–   Ce avea la activ până în acel moment?

–   În 1990 fusesem împreună în Caucaz, în cadrul unei expediţii uriaşe, de 20-30 de persoane. Apoi a fost în Pamir, pe Pik Lenin. Asta pe lângă ce urca în România. După ce am venit din Germania a apărut fetiţa, Ioana, născută pe 13 decembrie 1995.

–   Nu v-a afectat acest lucru relaţia cu muntele?

–   Nu chiar! De exemplu, în 1996, am participat la concursul de viteză din Herculane, unde am intrat pe podium.

–   Cum a fost cu expediţia de pe NangaParbat din 1996?

–   De fapt voiau să plece în 1995, dar n-au făcut rost de bani. Abia în vara lui ’96 au plecat, un pic mai devreme decât trebuia…

Tragedia a fost că Răzvan şi Gabi au rămas în taberele superioare, în timp ce Mihai cu Marius Gane şi Bogdan Pintilie au coborât în tabăra de bază. După ce au văzut că întârzie mai mult decât trebuie, s-au dus după ei. N-au mai găsit decât pufoaica şi mănuşile lui Gabi.

Moartea celor 2 colegi i-a afectat puternic pe toţi, dar în mod diferit. În timp ce Bogdan şi Marius au renunţat la Himalaya, Adi (aşa îi spuneam noi, familia) a reuşit să depăşească momentul şi s-a îndârjit şi mai tare.

După numai un an a revenit pe NangaParbat însoţit de tatăl lui Gabi Stana şi a fluturat tricolorul pe vârf împreună cu un grup de spanioli.

–   Care a fost reacţia în ţară, după aflarea victoriei?

–   N-aş putea să spun concret. Ştiu numai că, la aeroport l-a aşteptat doar familia. La sfârşitul anului a fost premiat (ascensiunea i s-a echivalat cu o performanţă olimpică) într-un cadru festiv. Banii respectivi ne-au ajuns să-i facem un cadou Ioanei, de ziua ei…

–   Cum s-a gândit să urce pe Gasherbrum II?

–   După ce a venit de pe Nanga am plecat la mare pentru două săptămâni dar deja după şapte zile, Mihai mi-a zis că vrea acasă. Deja se gândea la următoarea ascensiune.

Plecarea pe Gasherbrum II a făcut-o prin intermediul aceleiaşi agenţii din Italia, Focus, numai că de data asta a avut coechipieri nişte americani şi italieni.

El cu Angello (unul dintre italieni) au fost singurii care au atacat vârful în stil alpin [semi-alpin n.a] şi au şi reuşit, în ciuda vremii foarte proaste. A fost cea mai rapidă ascensiune a sezonului, după cum a fost menţionat şi de revista britanică „High Mountain Sports”.

–   O întrebare îmi stăruie în minte: de ce, atât pe NangaParbat cât şi pe Gasherbrum II, Mihai a fost de unul singur?

–   I-ar fi plăcut să fi fost cu mai mulţi români. De fapt, se gândea la o expediţie integral românească. Numai că au fost două motive care l-au împiedicat: pe de o parte, nu avea un coechipier de o valoare tehnică şi condiţie fizică apropiată, iar pe de altă parte era chestie de bani.

–   De fapt ce urmărea Mihai?

–   Ţelul lui era să realizeze un traseu românesc în premieră, undeva în Himalaya. Nu-l interesau alte zone. Acelea le putea face mai târziu.

–   Mihai a realizat două performanţe deosebite: ascensiunea pe NangaParbat (8.125m) în condiţiile unui stres psihic puternic şi ascensiunea în stil alpin pe Gasherbrum II (8.035m), „noaptea goi” cum notează el la un moment dat în jurnal.

Nu mai vorbesc de realizările în domeniul escaladei, Adi fiind unul din promotorii stilului liber în Coştila. Avea o dietă deosebită?

–   Da, în sensul că evita mâncărurile grase (mânca doar carne de pui), nu fuma, nu consuma băuturi alcoolice. Pot spune, ca soţie, că nu l-am văzut niciodată băut. Când se antrena, mai spunea uneori că ar bea o bere iar prietenii îl invitau, dar refuza întotdeauna.

–   Cum se împăcau ascensiunile lui Mihai cu viaţa de familie?

–   Am ştiut de la început că muntele reprezintă un aspect foarte important din viaţa lui Mihai. Deoarece şi eu am mers pe munte şi m-am căţărat, l-am înţeles şi nu i-am impus niciodată ceva.

De multe ori chiar am căţărat împreună. Aşa am făcut multe trasee din Coştila, printre care Albastra, Speranţele, Memorialul.

În 1999, când a plecat pe K2, trebuia să merg şi eu dar s-a pus problema de bani. Îi venea greu să fie iarăşi de unul singur. Toţi ceilalţi îi erau prieteni, dar erau grupuri – grupuri, numai el era singur… şi atunci când ştii că în tabăra de bază te aşteaptă cineva de-al casei, parcă ai altă motivaţie.

Am adus în discuţie anul 1999 şi expediţia de pe K2 cu inima strânsă.

Este greu să vorbeşti despre accident, cu persoana care a pierdut pe cineva drag în respectivul accident. Nu ştii niciodată cum va reacţiona.

Ochii i s-au umezit, iar vocea parcă-i tremură uşor. Poate-i doar o impresie a mea.

–   În iarna 1998-1999, Mihai a fost bolnav de hepatită. Şi n-a făcut nimic timp de şase luni (septembrie 1998 – februarie1999). Se gândea c-o să rateze vârful însă, de îndată ce şi-a revenit, s-a reapucat de antrenament.

Plecarea s-a făcut tot prin agenţia Focus, numai că de data asta n-a mai plecat ca client într-o expediţie comercială, ci împreună cu membrii agenţiei.

Au fost patru italieni, un american, un turc şi Mihai. În tabăra de bază era şi Hans Kammerlander şi o echipă de la National Geographic. Ei au luat interviuri şi au filmat prin tabăra de bază, inclusiv pe Mihai şi accidentul.

Echipa lui Mihai montase taberele intermediare până la 7.200m, dar vremea era proastă aşa că toţi erau în tabăra de bază. Cu o seară înainte de ziua fatală (10 iulie) mi-a trimis un e-mail în care spunea că a doua zi va pleca în taberele superioare şi urma să vorbim în zilele următoare.

Dimineaţa au plecat la ora 5.00, el cu un american spre tabăra I. Pe la 9.00 erau la 5.800 m altitudine când s-au oprit puţin şi Mihai şi-a dat rucsacul jos. Atunci l-a lovit o piatră în spate, mai precis în plămâni…

A fost conştient tot timpul, a băut apă chiar. Italienii au plecat de jos, în ajutor, dar Mihai a murit înainte de a ajunge ei. Hemoragia internă a fost puternică…

Este un moment de tăcere şi nu ştiu cum să-l umplu, dar tot Nuţi rupe tăcerea.

-Un an şi opt luni m-am chinuit să obţin certificatul de deces al lui Mihai. Autorităţile române n-au vrut să mi-l elibereze şi-mi spuneau să-l declar dispărut. Să fie citat la tribunal…

Ioana a înţeles că tăticu` n-o să mai vină acasă. Şi eu ştiu acest lucru, dar tot nu-mi vine a crede. Vezi tu, am ştiut tot timpul că este posibil să se întâmple aşa ceva, dar niciodată nu m-am gândit că o să ni se întâmple chiar nouă…

Marian Anghel

(articol apărut în ALPIN info nr. iulie/august 2001)

Anunțuri

2 comentarii »

  1. Multa vreme m-am gandit la Mihai si asteptam mereu sa aud vesti bune in presa despre el , cum ca a mai urcat un alt optmiar ….. Citisem ca Mihai plecase sa incerce ascensiunea varfului K2 si sincer credeam nu ma indoiam deloc ca o sa reuseasca ( traiam ca si cand si eu eram parte din expeditie , citisem mult despre Himalaya , imi doream mult sa ajung acolo, dar banii, si de ce sa nu recunosc valoarea m-au impiedicat ).Cand s-a anuntat ca s-a intamplat tragedia , multa vreme nu am avut motivatie sa fac nimic , urcam in Fagaras si parca nu mai era ca inainte , si prietenii au observat ca ceva nu era in ordine . Ce pot sa-i urez fetitei lui Mihai este sa aleaga drumul drept in viata , iar sotiei lui sa fie mandra de Mihai si sa stie ca totusi si acum mai sunt persoane care isi mai amintesc de el…….

    Comentariu de fanel s. — 16 Septembrie 2012 @ 02:01 | Răspunde

  2. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace.

    Comentariu de John — 10 Ianuarie 2016 @ 07:14 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: