Grupul de Istorie Alpină (GIA)

23 iunie 2010

Precursorii lui Baticu


de Marian Anghel

Premiera lui Niculae Baticu, Dan Popescu şi Ion Trandafir din octombrie 1935 este considerat momentul naşterii căţărării româneşti (a alpinismului tehnic!). Asta din cel puţin două motive:

–       Traseul „Furci” este prima rută de perete din România, cu mai multe regrupări intermediare (traseul are cinci lungimi), ce necesită o asigurare continuă şi mai ales, este lipsit de posibilităţile simple de evadare în lateral (brâne) şi de vegetaţia specifică multor alte trasee din Carpaţi apărute până la acel moment;

–       Momentul „Furci” nu a fost singular, ci a fost urmat de alte câteva (noi premiere în zonă, primele şcoli de căţărare, primul refugiu pentru căţărători…) care au determinat propagarea căţărării pe stâncă în Bucegi şi în ţară;

Mulţi ar putea afirma că nu „Furci” este primul traseu de căţărare din ţară, ci traseul clasic din Piatra Altarului (C. Bicazului), urcat cu un an mai devreme (1934) de echipa Edwin Csallner şi Waldemar Goldschmidt.

Este adevărat că cei doi membri SKV au urcat cu un an înainte Piatra Altarului, dar există cel puţin două motive (din punctul meu de vedere) pentru care această ascensiune NU poate fi considerat un moment cheie, de naştere…

–       Traseul „clasic” din Piatra Altarului nu este un traseu de stâncă propriu-zis, el mergând pe mai multe brâne cu iarbă şi copaci, până la ultima lungime de coardă – un horn final ce ne scoate pe vârf. De altfel, acesta nici nu se mai urcă, fiind folosit mai ales în sens invers, pentru coborâre din vârf! Iar dacă ar fi să asemănăm acest traseu cu unul din Bucegi, eu m-aş gândi la traseul Comănescu din vf. Picătura (care urcă tot printre copaci, pentru a avea pasul cheie în ultima lungime) şi în nici un caz la vreun traseu de perete.

–       Ascensiunea Pietrei Altarului din Cheile Bicazului a fost un moment singular, care nu a determinat aproape nimic. Zona respectivă nu s-a dezvoltat pentru căţărare decât mult mai târziu (anii 50!), o dată cu noua formă sovieto-românească de organizare a alpinismului.

Aspectele amintite mai sus mă determină să afirm că practic, până la Baticu, în România nu prea au existat căţărători români, în sensul pur al cuvântului.

Tot ceea ce au făcut prin Bucegi sau Făgăraşi nume grele precum Nicu Comănescu, Nae Dimitriu, mai puţin cunoscutul Filică Pascu (valea Seacă a Caraimanului) sau membrii SKV, au fost trasee de vale, vâlcel (v. Seacă a Carimanului, Hornurile v. Seci, chiar şi pasul cheie din tr. Clasic din P. Altarului) sau de creastă (vf. Picătura, Vârtopel-Arpăşel).

Practic, generaţiile până la Baticu au fost cele care au tatonat şi făcut paşii în necunoscut, abordând liniile clare şi evidente din munte: vale, creastă. Activitatea lor extrem de importantă, a făcut posibilă trecerea lui Niculae Baticu (generaţie mai tânără) de la vale/creastă la perete.

Şi totuşi, până la Niculae Baticu există cel puţin două persoane care au parcurs trasee de perete şi mai mult decât atât, au avut coechipieri cu renume şi s-au căţărat în zone consacrate ale căţărării mondiale precum Dolomiţi şi Wilder Kaiser!

Numele lor au fost uitate de majoritatea căţărătorilor de azi sau nu le-au ştiut niciodată.

Theodor Rosetti Solescu

Acesta este, se pare, unul din primii (dacă nu chiar primul) căţărător în România.
De altfel, în Buletinul Educaţiei Fizice din 1924, când se face referire la alpiniştii din acei ani, sunt amintiţi doar doi: Theodor Rosetti-Solescu şi Nestor Urechia.

„La noi, până în 1919 erau 2-3 alpinişti. Cel mai de seamă este lt. (rz) Rosetti Solescu şi apoi dl N. Urechia. Au mai fost câţiva turişti care au făcut încercări uşoare de alpinism, nu însă după toate regulile ştiinţei alpinismului…” (lt. I. Dem Dimăncescu, Buletinul Educaţiei Fizice, An II, nr. 10, ian. 1924, pg. 173-174).

Despre Nestor Urechia se ştiu destul de multe, fiind unul din cei mai de succes scriitori de literatură montană de la noi. A umblat pe munte des, pe rute de alpinism clasic, în majoritatea cazurilor însoţit de unul din cei doi ghizi faimoşi în Bucegi: Nicolae Gelepeanu şi Nicolae Butmăloi. Nu a abordat trasee de căţărare pe stâncă.

În schimb, despre Theodor Rosetti Solescu lucrurile sunt mai puţin cunoscute, în ciuda faptului că în epocă, era o personalitate, atât ca alpinist cât mai ales ca schior: autor de manual, instructor de schi, preşedinte al comisiei de organizare a Campionatului Naţional de Schi (1927), membru de onoare al Federaţiei Române de Schi (1943)…

Nu există nici o poză publică cu aceasta (!), iar Baticu a amintit de el, dar nu a avut suficiente informaţii pentru a-i face o prezentare detaliată în faimoasa lui carte de istorie alpină  „Pe crestele Carpaţilor”, aşa cum a făcut altor persoane.

O indirectă prezentare îi face Bucura Dumbravă, care a mers împreună cu el şi fraţii Vătămanu pe Acul Mare din Morar, în 1921:

Urcuşul cel mai frumos în Bucegi l-am făcut pe Dinţii Morarului… Morarul are o creastă fioros dinţată, şi într’o bună şi frumoasă dimineaţă plecasem, împreună cu patru tovarăşi, înzestraţi cu dichisul pentru o căţărare serioasă, adică cu frânghii. Conducătorul nostru era D-l T. Rosetti-Solescu, vestitul skior, care a învăţat în munţii elveţieni şi bavarezi teoria frânghiei...

conducătorul nostru descolăci frânghia, şi-o legă împrejurul mijlocului, apoi, lăsând să atârne vreo zece metri, mă leagă pe mine şi pe al treilea din „cordee”. Ceilalţi doi tovarăşi ne urmau nelegaţi.

Conducătorul ne dădu poruncă să nu mişcăm, până nu ne va chema, şi începu să se caţăre, uşor şi dibaciu, de strâmtul perete ce se ridica aproape perpendicular înaintea noastră, între prăpăstiile de patru până la cinci sute de metri adâncime ale văei Morarului şi văei Bucşoiului.

Pe lângă bucuria gimnasticei simţeam şi plăcerea să ascult de poruncile bine chibzuite şi liniştite ale unui turist iscusit şi de bun gust. Câteodată nu-l mai vedeam, când dispărea după vre-un colţ, şi atunci auziam numai, după un timp: „Înainte!” Iar unul din tovarăşi zise: „Când aud acel „Înainte”, mi se pare că sunt iarăşi la Cireşoaia, — doar nu voi fi scăpat acolo cu viaţă, ca să-mi las oasele pe Morar”.

Nu şi le-a lăsat, ci s’a deprins bine cu acrobaticele desfătări pe spatele uriaşului ictiozaur încremenit. Ele au ţinut cam un ceas şi jumătate, şi fură încoronate printr’o coborâre pe peretele apusean, nostimă mai ales pentru mine, deoarece, picioarele fiindu-mi prea scurte ca să ating unele din „prises” — ieşituri sau firide —, îmi dădeam drumul încet, pe spate, ţinută de frânghie de către tovarăşii de deasupra mea.

Când ajunserăm toţi cinci în iarba mătăsoasă dintre Dintele nostru — cel mai mare — şi vecinul său, numit Degetul Roşu, căci e mult mai subţire, doar un fel de căpăţână de zahăr, — primii felicitările tovarăşilor, pentru că eram cea dintâi femee care trecuse peste Dintele mare al Morarului, şi propunerea să i se dee numele de ,,Bucura Dumbravă”.

Se pare că Theodor Rosetti Solescu a învăţat căţărarea în Wilder Kaiser (Austria), ajungând în zonă cu ocazia studiilor din Germania (1902 – 1914, „Amintirile unui alpinist”). Acolo a parcurs mai multe trasee de căţărare cu mai mulţi coechipieri printre care şi alături de faimosul Hans Dulfer (1892 – 1915).

Este fiului lui Gheorghe Rosetti-Solescu, fost ministru plenipotenţiar al României la Sankt Petersburg timp de 40 de ani (!) şi nu trebuie confundat cu un unchi de-al său (tot Theodor), de asemenea implicat în politica românească.

Acest Gh. Rosetti-Solescu este fiul lui C-tin Rosetti-Solescu, respectiv nepotul postelnicului Iordache Rosetti – tatal celei care a devenit Elena Cuza.

Theodor Rosetti-Solescu (care ne intereseaza pe noi) a avut un fiu – Georges Rosetti – care a fugit în Franţa o dată cu venirea comuniştilor la putere. Cel mai probabil acesta nu mai trăieşte, dar există alţi moştenitori pe acolo (nepoţi de-ai lui Theodor Rosetti), care au revendicat conacul boieresc din satul Soleşti (Vaslui) după 1989.

Theodor Rosetti Solescu este cel care a organizat primele cursuri de schi pentru recent înfiinţata armă „vânătorii de munte” (1915, 1917 – 1920), publicând şi primul manual de schi în limba română „Manualul schiorului” (1920).

În cadrul cursurilor de schi organizate pentru militari, abordează şi câteva aspecte de alpinism. După câţiva ani, organizează special un curs de alpinism pentru militari, dar nu se ştie tematica abordată. Însă, deoarece ulterior nici unul din participanţii la acest curs nu s-a făcut remarcat ca alpinist, putem presupune că tematica prezentată şi discutată nu a presupus urcări pe stâncă.

În plus, la începutul celui de-al doilea război mondial, Theodor Rosetti Solescu este unul din cei care-l solicită pe pilotul Niculae Baticu ca instructor de alpinism (civil) pentru corpul ofiţerilor VM, dovadă că la acel moment nu prea existau ofiţeri capabili să predea căţărarea. Aşa cum se ştie, cursul a fost susţinut de Niculae Baticu şi Sorin Tulea – ca instructori, la curs participând 25 de ofiţeri şi 25 de subofiţeri.

Tabăra de alpinism a fost comandată de către maiorul Ion Jenică Dumitrescu (autorul cărţii „Viaţa în Munţi”, mort în lagărul comunist de la Salcia) avându-l ca ajutor pe lt. (rez) Theodor Rosetti Solescu.

Aşa cum spuneam la începutul acestui articol, este destul de ciudată lipsa de informaţii despre acest membru al faimoasei familii Rosetti (nu se ştie nici când a murit, unde şi în ce condiţii), dar totuşi simplu de înţeles în condiţiile prigoanei comuniste de după al doilea război mondial.

Alexandru Vătămanu

Întâmplător, aflăm despre activitatea acestuia din paginile Buletinului de Educaţie Fizică (1924) unde, la un moment dat, apar două fotografii cu un căţărător pe stâncă şi explicaţia „Locotenentul Alexandru Vătămanu din Vânătorii de Munte execută ascensiunea vârfului Gussella din Alpii italieni”.

Vârful Gusella există în realitate, în pasul Giau, dar cine este Alexandru Vătămanu şi cum a ajuns el să se caţăre în Dolomiţi, în anii 20?

În acest moment nu se ştiu prea multe detalii.

Ca şi în cazul Th. Rosetti, Baticu vorbeşte doar în treacăt despre el, în cartea „Amintirile unui alpinist”: „La 1 septembrie 1935 am fost cu Nae Dimitriu, Costi Ţico, fraţii Rodica şi Dan Popescu, Radu Sturdza şi Sorin Tulea în Acele Morarului. Am urcat faţa de nord a Acului Mare… Nae Dimitriu a considerat aceasta drept premieră. Greşit, zic eu, deoarece pe Acele Morarului fusese în anii de după 1921 Theodor Rosetti-Solescu — care avea şcoala austriacă de căţărătură din Keisergebirge — însoţit de fraţii Vătămanu, doctorul şi maiorul.

Mulţumită lui Andrei Done – membru al Grupului de Istorie Alpină (GIA) – mai aflăm câteva lucruri interesante…

De exemplu, maiorul Alexandru Vătămanu a reprezentat România la Olimpiada de tir din 1925.

Peste ani, după al doilea război mondial, maiorul devenit general Alexandru Vătămanu şi alţi militari, „au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi…” în închisoarea Aiud, în 1951… (pagini romanesti.com)

Dacă mulţi din generaţia lui Baticu au sfârşit prin închisorile comuniste, se pare că nici precursorii lui într-ale căţărării nu au avut un sfârşit de viaţă prea fericit…

surse folosite:

http://povesteaunuicercetas.blogspot.com/

http://paginiromanesti.com/articol.asp?codart=2-MA01-07082

5 comentarii »

  1. Deşi comentariile favorabile între noi pot părea deplasate, îndrăznesc totuşi să spun că apreciez mult articolul lui Marian de mai sus.
    Are scriitură alertă, fără balast, cu documentare indiscutabil exactă şi care incită totodată la extinderea subiectului (toţi, noi colegii din GIA, o să stăm fără îndoială de acum cu antenele ciulite la subiectele aflate pe moment în impas – TRS, fraţii Vătămanu etc.).
    Fac toate aceste remarci pentru că am ajuns aproape exasperat de longevitatea în domeniul nostru a stilului păşunist, cu vorbe mari şi favorabile, dar deseori subiectiv ori cu afirmaţii de-a dreptul mincinoase…

    Comentariu de Mircea Ordean — 23 iunie 2010 @ 19:42 | Răspunde

  2. În completare la articol.

    Alex. Vătămanu ajuns la rangul de locotenent colonel, comandant al Batalionului 16 VM a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazu clasa III-a, în februarie 1942
    sursa:
    http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:b5m_JVsrfRoJ:www.worldwar2.ro/arme/%3Flanguage%3Dro%26article%3D143+maior+vatamanu+alexandru&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&client=firefox

    Comentariu de Marian — 29 iunie 2010 @ 10:09 | Răspunde

  3. Radu Sturdza a a ajuns maior de V.M reg.19, cavaler al Ordinului „Mihai Viteazu” cl. II-a. 15 ani puscarie politica. A fost fratele bunicii mele, si nepotul Luciei Sturdza-Bulandra.

    Comentariu de Fottescu Bogdan — 4 noiembrie 2010 @ 18:35 | Răspunde

  4. Theodor Rosetti Solescu a fost cumnatul Maresalului Von Paulus. Sotia acestuia – Elena Rosetti Solescu, sora lui Theodor, l-a cunoscut pe viitorul maresal deoarece cei doi frați ai Elenei erau militari în regimentul lui Paulus și s-au întâlnit în timpul unei vacanțe în munții Pădurea Neagră. Din această căsătorie au rezultat fiica Olga (n. 1914) și gemenii Friedrich și Ernst Alexander (n. 11 aprilie 1918). Desi dupa 1945, Von Paulus a fost reabilitat si incadrat ca ofiter superior in structurile RDG (DDR), Elena a optat sa ramana in RFG… asa ca era „aiurea” sa pomenesti, chiar in contextul performantei alpine, pe cineva cu un trecut atat de bogat.si rubedenii „de campionat mondial”.

    Comentariu de Liviu Enache — 31 mai 2017 @ 19:27 | Răspunde

  5. „Peste ani, după al doilea război mondial, maiorul devenit general Alexandru Vătămanu şi alţi militari, „au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi…” în închisoarea Aiud, în 1951… (pagini romanesti.com)”

    Am revenit întîmplător pe filă.
    Într-o primă fază, pasajul de mai sus mi s-a părut părtinitor. Mai exact situația va fi fost mai complexă… Bașca faptul că orice izvor de informație trebuie tratat cu prudență (o spunea și nea Baticu…) .
    În același timp, am simțit nevoia să merg la fișele matricole ale deținuților politici. Acolo, în cazul generalului maior Alex. Vătămanu văd că lucrurile au stat un pic diferit, decît se relata anterior.

    http://www.biblioteca-represiunii.ro/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/V/V%2002.%20Vasile%20-%20Viktorin/Vatamanu%20Alexandru%20Al/

    Comentariu de Mircea Ordean — 7 noiembrie 2018 @ 20:32 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: