Grupul de Istorie Alpină (GIA)

5 Iunie 2012

Integrala Policandru – Fisura Mult Dorită


de Octavian Brătilă – Bulinel,
articol apărut în ALPIN info, 5/2001
În 12 iulie 1957, la douã zile dupã terminarea premierei „Ochii peretelui”, am escaladat împreunã cu Papp Gabi, pentru prima oarã în viatã, traseul „Policandru”. Am fost foarte nemultumit pentru terminarea nenaturalã (prin traverseu de 10m) a acestui splendid traseu realizat în premierã de Puiu Fomino si Andrei Ghitescu.
Mai stiam cã Andrei Ghitescu a încercat trecerea uriasei surplombe care terminã peretele Policandrului cu ajutorul unei tevi de 1,5m, care teavã a cãzut undeva prin Padina Vulturilor unde probabil rugineste si azi.
În 15 iulie, tot cu Gabi Papp, am venit din creasta Vãii Albe prin traverseu pe pitoanele si tevile care terminau traseul Fomino din Policandru si am traversat cam 12m din Brâna interzisã pînã la baza unei fisuri care brãzda un diedru ce continua linia naturalã a peretelui Policandru – traseul Fomino încheiat nenatural prin traversare la dreapta.
O ploaie torentialã ne-a obligat sã ne retragem si sã continuãm creasta Vãii Albe pânã la un loc care sã ne dea posibilitatea retragerii spre Refugiul Costila. Am gãsit în creastã o micã grotã unde ne-am adãpostit de ploaie. Au urmat apoi douã evenimente esentiale care ne-au permis premiera traseului declarat inaccesibil: tãind cu joagãrul trunchiuri groase de 10 – 15cm la cabana Brav (Caraiman) am avut ideea cã un trunchi ar putea deveni, prin implantarea lui în fisura prea largã si prea adâncã pentru a fi abordabilã cu mijloacele tehnice ale vremii, suport pentru un piton în tavanul care nu se lãsa cucerit cu mijloace clasice.
Al doilea eveniment a fost sfidarea mentalitãtii cã numai încãltat cu espadrile cu talpã de filt sau sfoarã se poate practica alpinismul de performantã; m-am cãtãrat, pentru prima oara în tarã, încãltat cu ghete de handbal cu talpã de microporos care mi-a permis mai apoi o cãtãrare libera (aproape) imposibil de realizat cu espadrile.
În luna august a aceluiasi an, împreunã cu Nelu Puscas, am atacat fisura pe care la precedenta intrare o pãrãsisem din cauza ploii. Nelu, secundul, cãra patru trunchiuri de jneapan de 8 – 15cm. Avântat în cãtãrarea „bavarezã”, profitând de gresia de consistenta pietrei de polizor si a aderentei nemaiîncercate de mine, obligat de „lipsa mâinii” prin antrenarea în escalada a ambelor mâini, am parcurs o lungime de 40m cu un singur piton, cel de la baza.
A venit apoi Nelu Puscas, eliberat de cele patru trunchiuri pe care le-am tractionat cu coarda. Mã aflam la baza surplombei unde, culmea!, am gãsit un piton. Cine l-a batut, cum a ajuns acolo, a ramas un mister si acum. Prin coborâre în nici un caz nu se putea ajunge. Eventual prin traversare din „Fisura armeneascã” (traseu rãmas neterminat de Carecur Aznavorian) si traseul – inexistent pe vremea aceea – „Trei surplombe” din Policandru.
Bulinel
   Tot în luna august, cu Papp Gabi, am bãtut 2 pitoane alãturi, doua lamele care sunt si azi acolo si care mi-au servit ca prize de picior la baterea primului lemn, cel de 8cm grosime. Obosit fiind am coborât si am rãmas trei zile în creasta Vaii Albe, în grotã, cu aprovizionare rezolvatã de Gabi care a coborât la Refugiu si a adus mâncare si apã împreuna cu alti trei alpinisti. Apoi, dupã o zi de extremã obosealã, am reusit plantarea celui de-al doilea butuc.
11 septembrie 1957.
Filat de Nicolae Filip, avocat din Bucuresti si alpinist „bãtrân” din vechiul Refugiu, am iesit stors de efort în creasta Vãii Albe dupã o „sotie”: baterea unui piton invers, adicã cu urechea în fisurã. În aceeasi zi am reusit baterea celor douã tevi din hornul final.
Aceasta este istoria realizãrii unui vis vechi de când Refugiul construit de C.A.R. în 1938, prin ajutorul lui Dumnezeu, al tenacitatii putin nepotrivite vârstei mele de atunci si a ideii de panã de lemn si de talpã de microporos, premiere în alpinismul românesc, ce au adus posibilitatea realizãrii altor premiere în zone încã inccesibile.
Reclame

1 comentariu »

  1. Interesanta imaginea cu mîinile…
    Le piveam deseori pe ale lui Baticu (le am si acum in ochii mintii!), ceva mai subtirele, chit ca tot atacate de vreme, şi meditam cum jonglau ele cu ciocanul si cu pitoanele… Instinctul meu nu improviza insă si in directia alintului prizelor – nu stu de ce…

    Am o mică neştiinţă… Chestia cu Dumnezeu îl marca pe Bulinel si in tinerete?

    Comentariu de Mircea Ordean — 5 Iulie 2012 @ 20:15 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: