Grupul de Istorie Alpină (GIA)

10 Aprilie 2013

Dan Lubenescu, aşa cum l-am cunoscut eu…

Era devreme, în primăvara lui 1958 şi m-am dus pentru prima dată la Refugiul Coştila, pentru turele de vale de abrupt, pentru insigna de alpinist – de abia intrasem în clubul alpin Stiinţa.

Având o lucrare de control la facultate, nu am putut pleca cu grupul şi primul tren m-a lăsat în Buşteni târziu, după miezul nopţii. Nu ştiam unde e refugiul, doar că este în Coştila, după nume şi că drumul pleacă de la Căminul Alpin direct în sus.

Dan.Mihai.Robert.1958

Am orbecăit câteva ore pe întuneric, inclusiv prinzând poteca de valea Albă şi întorcându-mă de la Verdeaţă.

Într-un sfârşit am văzut Refugiul şi când am ajuns la el, se lumina de ziuă. Acolo am dat de Dan, căruia i-am explicat prezenţa mea sau mai bine zis absenţa mea şi pentru că eram obosit, m-am întins pe masa din faţa Refugiului. Ceilalţi dormeau, doar Dan împreuna cu altcineva (poate Mircea Peicu) îşi pregăteau echipamentul ca să intre în creasta Coştilei.

Am dormit acolo pe masă până ce s-au trezit şi ceilalţi, după care Dan Berneagă ne-a organizat şi ne-a luat legaţi în coardă pe Valea Gălbenele, pe zăpadă, ca să ne facem tura.

De la „Hotel” Gălbenele am urcat pe Colţul Gălbenele – priveliştea era splendidă. Atunci am remarcat alpinişti urcând Creasta Coştilei – era Dan. Emoţiile Colţului precum şi poziţia spectaculară a echipei din creasta Coştilei m-au impresionat şi mi-am zis în mine, că nu voi ajunge niciodată să fac un traseu de gradul trei.

Mi-am exprimat această temere lui Dan, în autobuzul Chausson pe când ne întorceam spre Bucureşti, la care el mi-a răspuns „nici nu o să-ţi dai seama cât de curând vei urca într-un traseu de grad şi mai mare, pofta vine mâncând…”. Şi într-adevăr, în vara aceea aveam să intru în trasee de gradul patru cu Niki Arion şi Marius Aniţia.

Apoi pe Dan Lubenescu l-am văzut din ce în ce mai puţin, serviciul lui îl purta prin ţară şi ajungea cu greu la noi în club.

În iarna următoare „nea” Sandu Filip a organizat o tabără de iarnă de zece zile în Făgăraş, la Bâlea Lac. Am avut norocul să vină şi Dan Lubenescu. Ne-a format el în echipe şi ne-a luat pe pante abrupte cu zăpadă – câteva zile ne-a dădăcit cum se traversează o pantă, câte feluri de zăpadă găseşti, cum asiguri, pe unde te bagi şi pe unde nu, cum se folosesc colţarii. Ne-am jucat şi pe cascada îngheţată din fundul lacului.

În Bucureşti, nea Sandu organiza în mod curent prelegeri pe diferite subiecte, în care invita persoane de specialitate în domeniu: chirurgul Marian Ionescu de la Fundeni, care ne-a vorbit despre primul ajutor în munţi, Emilian Cristea care ne-a fascinat cu colecţia lui de diapozitive şi cu talentul său de povestitor, Marcian Bleahu care ne-a vorbit despre zoologia şi botanica montană şi mulţi alţii.

Ni s-a vorbit şi despre ascensiunea de iarnă şi despre zăpadă dar „cursul” lui Dan acolo la Bâlea, a fost de o mie de ori mai util.

Toată perioada cât am fost in tabără, temperatura a fost sub –20 grade, cu soare cu dinţi şi cu un vânt tăios care îţi intra pe sub haine.

După câteva zile de antrenament, Dan a format o echipă cu Mihai Brânzan, Marius Aniţia şi cu mine şi am luat-o pe creastă până la Negoiul şi înapoi. Puneam în practică tot ceea ce ne învăţase despre zăpadă şi cornişe. Era spre sfârşitul taberei şi vremea senină lăsa acum să intre nori ameninţători dinspre vest.

Dan Lubenescu-1965Aproape de vârful Negoiul a început viscolul. Mai aveam câteva ore bune până să ajungem înapoi la Bâlea, la adăpost. Am făcut un mic popas la adăpostul unor stânci şi am gustat ceva întăritor, zahăr, glucoză, ciocolată. Dan şi-a aprins pipa şi o ţinea în pumni, ca să-şi încălzească mâinile. Ne uitam la el şi parcă îl jinduiam că-şi poate încălzi mâinile. Cred că atunci a fost singura dată când fumatul i-a folosit la ceva. Alegând cu grijă drumul de întoarcere şi bătuţi de viscol, ne-am întors cu bine la Bâlea.

Când s-a terminat tabăra am avut de transportat două persoane, una cu un picior rupt la schi şi alta care nu făcea parte din tabăra noastră, cu degerături la picioare.

Cabanierul ne-a dat o sanie pentru una din persoane, pentru cealaltă Dan a zis: „am eu o ideie mai bună” şi a pus patru schiuri în paralel, le-a legat între ele, a pus două pături deasupra, a băgat băiatul într-un sac de dormit şi a legat bine toată combinaţia, ataşând corzi de ele. Semăna foarte mult cu ceea ce se foloseşte azi pentru coborîrea accidentaţilor iarna.

În timp ce noi care am manevrat sania, ne-am scos sufletul, cei cu sania de schiuri au coborît cu mare uşurinţă, chiar cu schiurile în picioare. Ideie perfectă.

Cred că în acea tabără „a prins” Miki Aniţia cunoştiinţele despre zăpadă. Nu am să înţeleg niciodată de ce, câţiva ani mai târziu, a fost de acord să coboare din Creasta Arpăşelului într-un loc atât de periculos, într-o zi atât de nepotrivită – probabil euforia terminării crestei…

A mai fost un an, mai târziu, o alpiniadă de iarnă la care am fost cu Dan Lubenescu şi Mihai Brânzan. S-a plecat dintr-un sat aproape de Sâmbăta.

Dan a ales ca traseu, creasta Bâlei şi Bâlea – Podragu. În plus faţă de ce am adus noi, Federaţia ne-a dat ciocolată din plin şi prune uscate.

La sugestia lui Dan, ne-am luat colţari, piolet şi beţele de schi, dar fără schiuri. „Aşii” de la Armata şi Dinamo şi-au cărat schiurile sus pe creastă, în ideia să le folosească şi au regretat, le-a îngreunat mersul şi au făcut Podragul – Bâlea pe creastă, cu două nopţi petrecute în cort. Noi am avut un cort uşor la noi, pentru cazul în care ne-ar trebui, însă nu l-am folosit deloc.

Ca să ajungem la Bâlea Cascadă, a trebuit să traversăm multe dealuri înotând în zăpadă. Ne-am dat imediat seama de ideia bună a lui Dan, să nu cărăm şi schiurile.

Era o altă echipă din Sibiu, trei tineri, care şi-au cărat în disperare schiurile fără să le poată utiliza. Ei trebuiau să ajungă la Bâlea Lac pe firul văii, urcând de la Cascadă. Pe atunci nu exista Transfăgărăşeanul.

Unul dintre cei trei era un sas simpatic, care urmase sfatul lui Dan şi nu-şi luase schiurile (din păcate nu-mi amintesc numele lui).

Am plecat ambele echipe de la Bâlea Cascadă, iar noi am cotit-o la dreapta, urcând pe un vâlcel direct în sus, ca să ajungem pe creasta Bâlii, ca apoi să urmăm creasta paralel cu valea până lângă Cabana Bâlea Lac.

Dan Lubenescu. In catarare

Pe când urcam vâlcelul, „Neamţul” ne-a strigat să ne spună că ceilalţi doi coechipieri nu mai vor să meargă mai departe şi nu ştie ce să facă. Noi eram aproape de creastă. Din cauza distanţei, toată conversaţia s-a făcut ca la munte… cu pauzele necesare ca să se stingă ecoul…

Neamtu’: „Băi Dane băi,…. băieţii nu mai vor sa meargă… vor să se întoarcă… ce să fac?”

Dan: „Băi Neamţule băi,… lasă-i în plata Domnului şi vino cu noi… şi dă-le şi câte un picior în fund… Urcă la Bâlea Lac… şi mergi cu noi pe creastă la Podragul..”

Neamţu’: „Bine Dane… vă aştept la Bâlea Lac…”

După o pauză, Dan: „Băi Neamţule băi,… ia-le şi ciocolata… şi dă-le şi câte un picior în fund…”

După o altă pauză, Dan: „Băi Neamţule băi,… ia-le şi prunele… şi dă-le şi câte un picior în fund…”

Aşa era Dan, mucalit, nu că le-ar fi dat un picior în fund, ci doar în glumă. Neamţu’ ne-a zis că băieţii se uitau cu frică la bocancii lui, ca nu cumva să-i lovească; dar el prinsese gluma lui Dan. Însă noi eram pe jos de râs.

Multa vreme ne-a rămas vorba asta „ia-le şi ciocolata şi dă-le şi câte un picior în fund…”

Seara am ajuns la Cabana Bâlea Lac unde am mâncat şi dormit bine. În ziua următoare am plecat toţi patru, cu Neamţu’ cu tot, prin şaua Caprei, pe sub Creasta Arpaşelului, chiar pe sub stânci, prin Fereastra Zmeilor, pe la Monumentul Nerlinger şi de abia pe Vârtopu (denumirea veche a vf. Arpaşu Mare n.r) el i-am întâlnit pe „aşii” de la Armata şi Dinamo care căraseră în disperare schiurile, pierduseră o groază de vreme, dormiseră în zăpadă şi acum arătau ca nişte fantome cu figurile descompuse şi încă mai aveau o bună bucată de drum.

Dan nu s-a putut abţine să nu le zică vorba lui, pe care am auzit-o la el de multe ori şi care se potrivea perfect…

Băi X… (s-ar simţi prost să-şi recunoască numele)… când i-a făcut pe oameni, Dumnezeu le-a dat mintea, unora cu polonicul şi i-a făcut mai deştepţi, altora cu linguriţa şi i-a lăsat mai proşti,… dar voi, voi aţi lipsit de la lecţia aia”.

Şi câtă dreptate avea. Noi săpasem prin zăpadă, în câteva ore, tranşeul pe toată lungimea de la cabana Bâlea iar ei, două echipe, în două zile şi jumătate făcuseră mai puţin decât noi.

Nu am prea putut folosi urmele lor în continuare către Podragul, pentru că se duceau în toate direcţiile, iar Dan nu era de acord cu unele traversări, aşa că până la urmă ne-am creat traseul nostru mai sigur.  Am ajuns cu uşurintă la Podragul.

Aşa era Dan, era o plăcere să mergi cu el pe munte; totdeauna jovial, bine dispus, plin de resurse, plin de cunoştiinţe, totdeauna cu judecată, plin de idei folositoare.

Cu aparatul foto 1953Ca un exemplu din viaţa de toate zilele, era pe teren cu o dubiţă care risca să se răstoarne pe drumurile de munte în pantă, pe care serviciul lui îl trimitea.

Cu noţiunea clară cât de important este locul centrului de greutate, ca în alpinism, şi-a convins colegii de expediţie geologică să urce un bolovan plat, greu, în dubă. Asta a schimbat complet comportarea vehiculului şi le-a rezolvat siguranţa condusului pe pante abrupte.

Dan era de asemenea un maestru al fotografiei. Am admirat întotdeauna pozele precum şi panoramele făcute de el. Până să plec din România, am avut două poze luate acolo sus, pe creasta Făgăraşului în alpiniadă…

Dan a fost o persoana deosebită şi mă bucur că am avut privilegiul să îl cunosc şi să învăţ de la el, lecţii de alpinism, lecţii de viaţă…

Robert Domneşteanu

(Marea Britanie, aprilie 2013)

Citeşte şi:

Dan Lubenescu. „Viaţa mea a fost o mare hoinăreală”,  de Petru Suciu

Dan Lubenescu. Extrase din corespondenţă, de Anca Lubenescu Mureşan

Anunțuri
Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.