Grupul de Istorie Alpină (GIA)

24 Ianuarie 2010

Viorel Amzăroiu

Pentru cei mai mulţi dintre noi, iubitorii verticalelor, numele „Amzăroiu” nu ne spune nimic. Poate Mardare ne-ar mai fulgera prin cap…dar vag.

– Pe munte am început să merg cu nişte prieteni, colegi de discotecă. Unul din ei avea vecin de bloc pe Adrian Pătraşcu. De la el am învăţat primele chestii. La el în apartament făceam „şedinţe de alpinism”, învăţăm nodurile…

Prima dată pe stâncă am ieşit în Prăpastia Ursului, în Piatra Mare. Era zona de suflet a lui Adrian. Dar nu m-am apucat serios de căţărare. În perioada respectivă mergeam pe văile de abrupt, participam pe la concursurile de orientare turistică.

Treaba mai serioasă a început cu apropierea de panoul de la RATB. Aici am început să cunosc oameni, să înţeleg… Eu mai avusesem o tentativă de a merge la club, la RATB, când era Galiani (Mihai Cioroianu), dar Moşu’ (Stan Florin n.a) n-a fost de acord, că eram prea mare. Apoi, la un moment dat, mi-a propus Dudău să vin la el la Carpatic, unde sunt acum. Dar aveam deja ceva trasee în spate.

Când ai ajuns în Coştila?

– Prin 1996. Primul traseu pe care l-am făcut a fost „Răsucita”, bineînţeles. Eram cu Mişu (Mihai Popa) şi am greşit traseul. Am intrat în „Şoricel” aşa că ne-am dat jos.

A doua oară am ajuns cu Mihai Păcurariu. Am făcut „Răsucita” apoi am intrat în „Hermann Buhl”, dar iarăşi am greşit traseul. De pe ţanc, unde-i prima sau a doua regrupare -în funcţie de cum mergi-, am luat-o în sus pe o surplombă. Nu ştiu ce-i p-acolo, dar am găsit cuie.

A treia oară când am ajuns în Coştila, era toamna. În Bucureştie era frumos, aşa că am decis împreună cu Dariescu să mergem în „Speranţe”. A doua zi eram în circuri şi-am intrat în traseu. Ne-am dat jos înainte de tavan, deoarece se strica vremea.

A patra oară când am ajuns la refugiu, am făcut „Albastra” moşului, în vreo 4-5 ore, ceva de genul ăsta.

– Păi aşa repede?

– În Coştila sunt 2 trasee clasice, mari şi late, care impun o anumită, cum să zic, o anumită pregătire şi angajament, pe timp de vară: „Speranţele” şi „Memorialul”. Celelalte trasee clasice, au ele o anumită aură, dar nu este chiar aşa. Tot timpul am avut dezamăgirea asta, că de ce nu m-am dus mai de demult în ele, că erau lejere…

Contează foarte mult anturajul, colegii.. Dacă eşti croit să faci asta şi vrei s-o faci, nu este nici o problemă. Doar să ştii linia traseului. Noi atunci când am făcut „Albastra”, în aveam pe Sain în faţă.

– Cum ai făcut trecerea la escaladă?

– De gradul VI am trecut în câteva luni de căţărare. În momentul în care te învârţi cu nişte oameni care vorbesc de gradul VI de parcă…începi să priveşti altfel lucrurile.

Acum mă învârt în jurul gradului IX. Am făcut un 8a în Bulgaria, la Tîrnovo, un IX+ în Sinaia. Am ajuns şi prin Cheile Turzii, unde am făcut mai elocvent, „Ocarina” (-IX/IX).

– Apropo, ce părere ai de discuţia care a stârnit valuri în rândul căţărătorilor români, legat de cotarea traseului „Coviltir” la X+/XI-?

– Eu consider că gradul unui traseu se dă prin comparare. Apoi depinde şi de genul traseului: de faţă, de fisură, surplombant. Când ai în spate un traseu de 8a (IX+/X-), unul de IX şi trei de IX-, nu văd ce cotaţie poţi să dai.

Nu ştiu ce a făcut tipul ăla, dar o explicaţie ar putea să dea: de ce la cotat aşa, mai ales că este vorba de 8c sau 8c+(XI-), nişte cotaţii care stârnesc zâmbete în cazul unor oameni care au făcut multe 8a-uri, 8b-uri.

– Ai un program special de antrenament, ţii dietă?

– Sunt atent la ce mănânc, evit carnea de porc, nimic deosebit, atât cât să nu exagerez. Beau câte o bere, dar rar.

Legat de antrenament: este foarte greu să adaptezi ceea ce citeşti la ceea ce-ţi trebuie. De la un anumit nivel în sus, totul este atât de specific, încât este greu să spui că aşa trebuie făcut.

Când au venit nişte francezi la Bucureşti, au ţinut o prelegere legat de modul de antrenament: forţă, continuitate, program, alimentaţie… A durat vreo două ore, iar la final au adăugat că tot ceea ce au spus este valabil de la gradul IX în sus. Până la gradul ăsta, poţi merge liniştit la panou.

– Cum consideri escalada românească în comparaţie cu cea de pe plan mondial?

– Este greu să compari ceva. Cu un panou în nu ştiu ce cameră, prin nu ştiu ce beci, prin pod, cu o bază de trasee de escaladă din care până anul trecut lipseau aproape cu desăvârşire trasee de 8a, 8b este dificil.

Nu poţi să compari nişte oameni care pleacă de la nivelul nostru, cu nişte oameni care au panouri, o bază materială, o metodologie şi o metodică bine pusă la punct. Acolo omul ştie ce trebuie să facă, până la un anumit nivel.

Cred că principala problemă a escaladei româneşti, este lipsa panourilor, a traseelor şi a imaginii. La noi lumea consideră încă, căţărătorii şi alpiniştii în general nişte nebuni. Nu ştiu despre ce este vorba…încă merg pe ideea, cât de sus ai urcat.

Federaţia ar trebui să îşi permită un panou mare, public. Ăla de la RATB ar fi bun, numai că are un caracter închis. La un moment dat au băgat o taxă exorbitantă, în bătaie de joc. De asemenea, federaţia ar trebui să trimită afară, măcar o dată pe an, o echipă de escaladă şi una de alpinism. Avem oameni…

– Cum ţii legătura cu ceilalţi căţărători din ţară?

– Pe la concursuri sau când ajunge vreunul în zona celuilalt de căţărare. Eu concursurile le văd ca pe nişte întruniri cu alţi oameni care se caţără. Aici mai discutăm despre trasee, cum ai făcut mişcarea aia…

– Care ţi se pare cea mai faină rocă pentru căţărare?

– Pentru escaladă calcarul, numai că noi nu prea avem genul de rocă care să se preteze la trasee naturale, fără prize săpate. Surplombele sunt cam chele. Pentru căţărarea clasică îmi place granitul. În 2000 am participat prin federaţie, la o şcoală ENSA în Chamonix, împreună cu Vlad Popa-Vladone, Mihai Popa-Mişu şi Marius Gane. Eu nu prea am făcut mare lucru, că mi-a fost rău.

– Te-atrage şi căţărarea clasică?

– Vara fac numai escaladă. Chiar şi traseele clasice le urc în stil rotpunkt. Iar dacă sunt trasee care nu ies la liber, feţe fără prize, artificiale puternic, atunci nu mă bag în ele. Nu mă atrag.

– Stilul rotpunkt în traseele clasice nu a determinat căderi spectaculoase?

– Nu, până acum nu am căzut niciodată cap în vreun traseu clasic. Eu sunt cunoscut chiar ca un căţărător prudent..

Iarna însă, este cu totul altă treabă. De la bun început am început să urc iarna pe stâncă. Primul traseu urcat a fost „Fisura Berbecului” din Caraiman. Faţă sudică, uscat, l-am urcat.

Tocmai aici este o mare problemă: este o diferenţă enormă între căţărarea de iarnă şi căţărarea în condiţii de iarnă. Vreau şă spun că, dacă atunci când am făcut Fisura Berbecului, erau cu adevărat condiţii de iarnă, nu făceam traseul. Asta fără nici un dubiu.

Vreau să urc „Speranţele „sau „Memorialul” în condiţii de iarnă, ca şi toate traseele din Gălbinele. A făcut şi Sain integrala Gălbinele, numai că acum sunt mai multe trasee.

– Văd că planuri ai. Dar coechipier?

– Mult timp am făcut echipă împreună cu Mişu, până prin 1999. Acum nu am coechipier. Înainte aveam cu cine să mă caţăr şi nu eram pregătit. Acum sunt pregătit, dar găsesc foarte greu pe cineva. În Bucureşti nu prea este mişcare. Sunt două cluburi mari şi late: RATB şi Carpatic. Noi administrăm ceva ce nu prea există. Mişcarea trebuie creată…trebuie promovată o imagine vizavi de mass media… Este păcat că bombele de presă gen „soţii Cuibuş” nu au fost combătute de la bun început. La noi în alpinism, nu se ştie, nu se aude, fiecare stă-n beciul lui.

– Cum a fost cu integrala Coştilei?

– Culmea este că denumirea nu-mi aparţine. Eu mai încercasem o dată să urc cei 4 mari pereţi din Coştila, cu Mişu. În vara asta am intrat cu Păluga (Mihnea Rădulescu). Am făcut fisura Albastră a moşului, apoi am coborât până pe brână de unde am intrat în Mult Dorită. De la ieşire, am coborât feţele de iarbă până-n valea Coştilei, de unde am intrat în Scorpion, apoi în Trei Surplombe. N-am fugit între trasee, cum s-ar putea crede, ci am folosit deplasările între trasee pentru odihnă. Am câştigat timp pe trasee, unde-am mers uneori în tandem. N-am avut vreo echipă de sprijin… Doar un coleg ne-a dus un bidon cu apă în cresta Văii Albe, iar seara, un alt coleg ne-a aşteptat în valea Gălbinele.

– Cum te-ai înţeles cu coechipierul?

-Perfect! Cu mult mai bine decât mă aşteptam. Realizarea „integralei” îi aparţine în aceeaşi măsură ca şi mie.

„Integrala” este o realizare deosebită…

Toate realizările pe care le-am făcut până acum, le privesc de sus şi văd că se poate mai mult. Dorinţa mea este să împing ştacheta cât pot de sus. Cât oi putea, cum oi putea şi încerc să fac totul pentru asta.

Reportofonul ţăcăni şi se opreşte. Mi s-a terminat caseta. Mardare se ridică şi se pregăteşte de plecare. Peste un sfert de oră are antrenament, la un prieten, într-un pod.

Brusc, mi-aduc aminte:

– Am uitat să te întreb.. de unde porecla Mardare?

Ăhă, îi poveste lungă…

Marian Anghel

articol publicat în ALPIN info

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.