Dan Lubenescu. “Viaţa mea a fost o mare hoinăreală”

Multora din cei pasionaţi azi de căţărarea pe stâncă, numele Dan Lubenescu nu le spune nimic. Astăzi este alt trend şi alţii sunt cei în lumina reflectoarelor…

Dar poate… poate unii din cei care frecventează zona Coştila vor face o vagă conexiune dintre acest nume şi ceva premiere din pereţii acestei Mecca româneşti.

Deoarece alpinismul românesc are o memorie scurtă, s-a înfiinţat, există şi funcţionează GIA: pentru a aduna mărturii, fotografii şi alte documente sociale despre oamenii care au format alpinismul românesc, aşa cum a fost el.

Într-o colecţie de trei articole, cu trei autori diferiţi, vom încerca să aducem în faţa celor interesaţi de povestea alpinismului românesc, câteva materiale despre cel care a fost Dan Lubenescu.

Materiale puse la dispoziţie cu mare amabilitate, de domnul Petru Suciu.

Marian ANGHEL

DAN LUBENESCU

(7.10.1934 – 19.06.2012)

Dan Lubenescu s-a născut într-o distinsă familie de intelectuali, bucurându- se de o educaţie aleasă.  Mama, licenţiată în filozofie şi limbi străine, tatăl inginer de mine cu o activitate îndelungată în industria petrolieră şi minerit, profesor universitar.

Mama i-a transmis delicateţea şi discreţia cu care trebuie să treci prin lume. De la tatăl lui a deprins obişnuinţa lucrului bine-făcut. Aceste calităţi nu-l vor părăsi niciodată.

A îndrăgit muntele de mic.

Nu a povestit cu ce ocazie a ieşit prima oară la munte. A povestit însă că înaintea începerii studiilor universitare era „alpinist în lotul naţional, cu multe premiere în pereţii munţilor Bucegi, Făgăraş, Retezat, cu multe ture de iarnă…”.

Printre cei mai apropiaţi tovarăşi de coardă ai lui au fost Andrei Ghiţescu şi Walter Kargel. Moartea năpraznică a lui Andrei l-a tulburat profund dar nu l-a îngenunchiat decât pentru rugăciune. Peste câteva luni intră din nou în traseul a cărei premieră fusese începută cu Andrei si Walti. La terminare, sus pe creastă, dedică acest traseu memoriei bunului lor prieten, numindu-l simplu: traseul Andrei Ghiţescu.

A mers în continuare mult, mai ales iarna. Când a venit la clubul Ştiinţa avea deja câţiva ani de căţărat performant, respectiv anii în care a studiat la Şcoala Tehnică de Geologie.

După absolvirea studiilor universitare renunţă treptat la alpininism, dedicându-se profesiei, aşa cum a făcut marea majoritate a celor care au făcut alpinism la Ştiinţa.

A fost, poate, cel mai bun cunoscător al zăpezii depuse pe pantele munţilor, al staticii si dinamicii acesteia. Îmi amintesc cum în februarie 1963 în munţii Făgăraşului, la cabana Bâlea, l-am întâlnit ultima oară în tovărăşia vechilor lui camarazi de munte şi alpinism, veniţi cu toţii pentru căutarea celor dispăruţi în avalanşa din căldarea Fundul Caprei.

Noi am sosit seara târziu, după patru zile dramatice petrecute în zona de creastă. Aveam coarda înfăşurată în jurul corpului, transformată într-un colac de gheaţă, cu nodul strâns şi îngheţat, aparent imposibil de desfăcut. Toţi au fost de părere ca să aşteptăm să se dezgheţe şi să încercăm pe urma să-l desfacem. A venit Dan, a prins nodul în căuşul palmelor , l-a ţinut până când căldura mâinilor l-a dezgheţat apoi cu vârfurile a doi pioleţi, cu mare grijă ca sa nu „rănească” coarda, a desfăcut nodul.

Acesta era Dan Lubenescu, avea soluţii de o simplitate dezarmantă pentru cele mai complicate probleme, acolo unde neputinţa celorlalţi era demult recunoscută.

La sfatul tatălui său renunţă la visul de a deveni cabanier şi urmează studii universitare în geologie. Devine geolog, cu „biroul” în teren, specializat în prospectarea mineralelor grele, rare şi preţioase.

Cutreieră toata ţara. Vine acasă, la Bucureşti, numai iarna pentru analiza probelor culese şi scrierea rapoartelor.

În anii ’70 descoperă şaitrocul, acea unealtă genială, creaţie a căutătorului anonim de aur, care permite separarea aurului liber de nisip şi aluviuni.

Urmează cea mai pasionantă perioadă a vieţii lui, în care preocuparea principală devine căutarea aurului purtat de pâraiele munţilor Apuseni şi nu numai. Transformă căutarea cu şaitrocul într-o rigurosă prospectare ştiinţifică cu rezultate remarcabile.

A fost un căutător de aur modest şi sărac. Aurul din patrimoniul familiei lui se reduce la cele două verighete, însemn al sacramentului căsătoriei.

Adevăratul aur i-a fost familia, cele două fiice şi Doamna lui, geologul doctor Victoria Lubenescu, pe care le-a ocrotit cu toate puterile.

Nu cu mulţi ani în urmă am stat de vorbă cu el, ocazie cu care mi-a spus: „Viaţa mea a fost o mare hoinăreală”. Genială sinteză a întregii lui vieţi!

La mijlocul anului trecut (2012) a plecat pentru ultima oară într-o „hoinăreală” la Lugoj, pentru a-şi întâlni prietenii şaitrocari.

Acolo s-a bucurat de tovărăşia lor apoi, discret, aşa cum a fost toată viaţa, s-a ridicat pentru totdeauna la Cer…

Petru SUCIU,

Bucureşti, aprilie 2013

Citeşte în continuare:

Dan Lubenescu, aşa cum l-am cunoscut – de Robert Domneşteanu

Dan Lubenescu. Extrase din corespondenţă – Anca Lubenescu Mureşan